Cum am ajuns să am dintr-un copil care se tăvălea pe jos că nu făcea ce vroia el, într-un copil ascultător și empatic la nevoile mele. Despre asta este vorba.
Ce e drept, da, mi-au luat vreo 3 ani de muncă. Însă a meritat.
Tot timpul am fost o persoană care a ținut la educație. Încă dinainte să am copii mi-am zis: „Și să am toți banii din lume, nu-i voi oferi totul pe tavă. Pentru că vreau să nu fie un răsfățat. Îmi doresc să știe ce însemnă responsabilitatea, munca și perseverența. Cu siguranță dacă va dobândi aceste abilități, se va descurca bine în viață.”
Până pe la un an de zile, poate mai târziu un pic oamenii caracterizează copiii după următorul criteriu: „E bunuț copilul?” Adică plânge mult, te trezește noaptea? Eu sincer, niciodată n-am crezut că aceste lucruri au legătură cu caracterul lui. Bebelușul poate întradevăr să aibă dureri foarte mari de burtică, colici, și de aceea poate să plângă mult. Poate fi unul destul de flămând, care, poate nu se satură și atunci toată ziua ar mânca. Iar mămicile, din nou asociază, cu faptul că „mă chinuie”.
Citește și: Cum să învățați copilul să asculte atent din prima
Eram însărcinată cu cel de-al doilea copil al nostru când fetița noastră de doar un an și jumătate a început să-și arate personalitatea. Fazele alea pe care le mai povestesc unele mămici terifiate: trăgea de jucării și dulciuri în magazine că le vroia pe toate, acasă dacă nu primea desene se tăvălea pe jos și plângea câte o oră neîncetat. Dacă o ignoram și mergeam în camera cealaltă urla mai tare. Efectiv nu știam ce să mai fac. Știam clar, că nu vreau să-i fac jocul. Însă cum s-o ajut să mă înțeleagă și pe mine. Să se schimbe?
La un moment dat mi-am zis: „Am un copil mai dificil și cu asta basta. Nu am efectiv ce să-i fac.”
S-a născut al doilea copil, între timp. Un caracter total diferit, liniștit, dormea bine, adormea chiar singur, zâmbăreț, după ce a mai crescut un pic, chiar înțelegător, lăsa mereu de la el. Nu plângea că vroia el toate jucăriile. Însă pe măsură ce creștea, am văzut că începe să copie comportamentul negativ al fetiței. Mi-am zis clar: „Așa ceva nu pot permite! Trebuie să-mi ajut fetița să se schimbe!”
La pachet au venit apoi și câteva vorbe de la mama mea. (P.S. Mama mea e la distanță de 350 km de mine, însă cu sfaturile și înțelepciunea ei m-a ajutat enorm în educația copiilor.) Mama îmi zicea cam așa: „Cei 7 ani de acasă încă mai sunt valabili. Dacă nu faci ceva în anii ăștia, așa va rămâne copilul tău. Tot tu vei avea de suferit. Și în plus, îți va reproșa că n-ai știut să-l educi. ”
Citește și: Implicarea copilului în activitățile casnice
Atunci am înțeles un lucru: „Nu există copil a cărui caracter să nu poată fi modelat. Există doar mame care abandonează lupta pentru că nu știu mai mult.”
Nu sunt o persoana care să se lase bătută când vine vorba de astfel de situații. Așa că m-am pus pe treabă. În primul rând am înțeles în ce mă bag. O luptă care nu ține de mine decât 30%. Iar eu vreau rezultate de cel puțin 90%. Atunci am zis clar. Eu nu știu și nu pot, însă Dumnezeu poate.
Primul pas pe care l-am făcut pentru schimbare a fost să cer ajutorul lui Dumnezeu constant. În fiecare seară.
Nu după mult timp au început să încolțească idei în mintea mea. Răsunau parcă. Am început, împreună cu fiica mea, să creionăm regulile casei. Le-am stabilit împreună. Tot împreună am stabilit și pedepse, dacă nu se respectă. Era de acord cu mine. Era bucuroasă că ne înțelegem. Când călca strâmb știa ce urmează. Încă îi atrăgea de multe ori atenția frățiorului să mă asculte ca să nu urmeze pedepsele.
Am avut apoi un moment în care am introdus lingura de lemn pentru atenționare. Să explic un lucru: Sunt total împotriva violenței. Însă și Dumnezeu ne lasă în scriptură: „Cine cruţă nuiaua urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte îl pedepseşte îndată.” Proverbe 13:24. Aveau o lovitură la palmă dacă nu mă asculta. Însă sincer de cele mai multe ori le trebuia să știe că am pe lângă mine lingura. Era suficient să le amintesc de ea. Prietenele mele au făcut haz de necaz și mi-au cumpărat o lingură cu un smiley pe ea. Haioasă. Ca s-o mai îndulcească puțin. A funcționat o perioadă. Deși, ajunsesem să umblu cu lingura de lemn în geantă peste tot pe unde mergeam.
Citește și: 10 obiceiuri negative de care familia ta trebuie să scape
Am mai stabilit apoi un lucru. „Nu mai avem voie să insistăm. Nici eu, nici ei.”
Ei cereau insistent lururi și ajungeau să mă enerveze pe mine. Eu ceream de 10 ori să se îndeplinească câte o sarcină și nimeni nu mă asculta. Am zis așa: Avem voie de 2 ori să spunem un lucru. A treia întrebare era doar atât: „Oare ai auzit ce ți-am zis să faci?” După această întrebare, dacă nu acționau, erau sancționați. (Acum vorbesc la plural, deoarece amândoi copiii preluaseră obiceiuri proaste.) Această regulă m-a scutit sincer de mulți nervi.
Într-o după amiază i-am lăsat la o prietenă, mergeam la niște cursuri de consiliere care le fac de ceva timp. Cu copiii lucrurile erau pe linia de plutire. Aș fi putut spune că sunt mulțumită. După regulamentul casei și lingura de lemn, copiii erau destul de ascultători. Când am venit să-mi iau copiii, prietena îmi spune dezamăgită: „Copiii tăi nu mă ascltă deloc!” Am rămas înmărmurită. Nu știam ce să zic. Apoi ea a continuat: „Ei ascultă numai când sunt în prezența ta. Când sunt cu alții uită regulile lor.” Atunci am înțeles un lucru. Ei ascultau de frică. Însă întradevăr, dorința mea nu era să asculte doar în prezența mea. Ci să înțeleagă principiile care le am și să le aplice pentru binele lor.
Bun. Am zis. Acum ce fac? Din nou ajunsesem în pasul în care știam că ceva trebuie să schimb, însă ce?
Am văzut de multe ori prin parcuri părinți care le spuneau copiilor: „Dacă nu faci ce spun eu mă supăr”. Și copiii reacționau. Nu-mi venea să cred. Sincer, mi se părea un fel de manipulare emoțională. Însă funcționa. Mi-am zis: „Eu niciodată nu voi face așa ceva.” Însă, de această dată am simțit că e momentul ca ai mei copii să priceapă că eu nu sunt SUPERMAN. Eu sunt un om ca și ei, care câteodată este obosit, trist, câteodată mă doare capul, nu am chef să fac ceva, însă fac pentru că așa este bine, etc.
Tot timpul am încercat să par SUPERMAN în fața lor. Și cred că asta nu a fost în avantajul meu.
Într-o seară, după ce le spusesem de câteva ori copiilor să mănânce mai repede că e târziu, și am văzut că ei în continuare mă ignorau le-am zis în felul următor: „Dragi copii, este ora de culcare. Eu sunt obosită. Voi termina de strâns vasele la bucătărie, și mă voi pregăti de culcare. Dacă doriți și voi să vă pregătiți este foarte bine. Dacă nu, eu mă pun la somn, iar voi vă descurcați. Dimineață voi veți fi obosiți. Dinții voștri se vor strica dacă nu vă spălați. La fel dacă nu aveți chef să vă schimbați, veți fi murdari, etc. Când nu puteți să faceți ceva, vă rog să mă solicitați. Până atunci, eu mă voi pregăti.”
Citește și: Învățându-i pe copii: MODESTIA
După cum vă imaginați, nu m-au luat în seamă. Eu m-am dus și m-am pregătit. Când fetița m-a văzut în pijamale, pregătită de somn. M-a întrebat: „Mama, dar tu chiar te pui la somn, fără noi?”. Apoi a venit să mă îmbrățișeze și să-și ceară scuze. S-a străduit apoi să se pregătească și ea rapid și să vină în pat. Ba mai mult. Îl îndemna și pe frățiorul ei să se pregătească. S-au pregătit singuri, fără a mai comenta nimic. Și au venit lângă mine la somn.
Au trecut 3 ani. Ar fi multe de povestit. Încă avem momente de cumpănă în care mă gândesc ce ar trebui să mai abordez. Ce ar trebui să mai schimb. Ce greșesc? Însă bunul Dumnezeu este cel ce mă luminează. Vă zic drept. Nu sunt rețete standard. Nu toate lucrurile funcționează la toți. Însă Dumnezeu te poate lumina și călăuzi.
În final, am ajuns să cred vorba mamei mele: „Orice copil se poate schimba, indiferent cât de dificil poate fi.” Noi, am ajuns departe, zic eu. Dar simt că încă mai e loc.
Rămâneți aproape. Vă voi ține la curent cu luptele și frământările noaste! 😉
P.S. Dacă ți-a plăcut articolul, distribuie-l unui prieten! Poate că îi va fi de folos!
Cristina Turbuțan
