Primăvara anului trecut am ieșit cu un grup de prieteni la iarbă verde. Eram câteva familii cu copii. Ne-am organizam cu ceva pentru un picnic, palete de tenis, niște pături, mingi și multă voie bună.
În timp ce jucam un joc de echipe, pe familii, am observat cum un tătic îi adresa vorbe umilitoate copilului său. „Băi prostule! Tu nu ai văzut mingea că s-a dus în partea cealaltă unde te-ai uitat?”. Altă dată îl strigase pe băiat. Băiatul, gălăgie fiind, nu l-a auzit. Tatăl, din nou se înfuriase. „Băi boule, tu nu mă auzi? Du-te și adu-mi ghiozdanul de pe pătură!” Băiatul, ușor timorat, nu a reacționat pe moment. Tatăl, s-a repezit să-i dea un picior în fund și să-i adreseze din nou câteva apelative jignitoare.
Mi-a fost de ajuns ce am văzut. Îmi imaginam deja ce este în inima copilului. Mihai era un băiat de 10 ani, înalt, slăbuț, timid, de la care cu greu scoteai un cuvânt. Și când erau puse întrebări simple pentru copii, la care cu siguranță știa răspunsul, refuza să răspundă. Parcă îi era mereu teamă să nu greșească.
Nu știu care era comportamentul copilului acasă, sau la școală. Am avut multe ocazii să ne întâlnim, însă de puține ori am reușit să schimbăm câteva vorbe…. Era închis, refuza să vorbească.
Ați auzit vreodată copiii care vorbesc cuvinte urâte la școală sau la grădiniță? Cu „prostule, nebunule, nu ești bun de nimic, nu ai nici o valoare…”. De unde credeți că vin toate acestea? Din familie, clar. Câteodată, poate, spune în glumă. Alteori mai în serios. Însă fără teama că ar putea afecta caracterul cuiva.
„Ce mă? De la atâta lucru plângi?”
Dragi părinți,
Vă îndemn să aveți mare grijă la cuvintele care le folosiți cu copiii voștri. Ei pricep multe. Sunt sulfete nevinovate. Se tem de multe ori să exprime ceea ce simt.
Cred că dacă am ști tot ce gândesc copiii noștri despre noi ne-am îngrozi.
Fetița mea de 5 ani și jumătate, are câteodată remarci la adresa noastră, a părinților. Ne lasă fără cuvinte. Parcă atunci ne conștientizăm cel mai tare greșelile.
- „Mami, acum începi și tu ca tati?”
- Ce vrei să spui?
- „Știi tu, cu telefoanele toată ziua.”
Altă situație ar fi. O discuție între frățiori: – „Marius, pune-ți hainele la loc!”
Marius se face că nu aude…
- „Toți băieții sunt leneși. Când le spui să facă ceva, nu fac!”
Alta, tot între frățiori: – „Când voi fi mare vreau să fiu ca tata. El studiază mult și este foarte deștept!”
- „Eu nu vreau să fiu ca mama. Toată ziua face treabă și este mereu încruntată și supărată.”
Și câte alte discuții de acest gen nu am surpins de-a lungul anilor.
Dumnezeu ne-a dat copilașii ca să-i creștem frumos. Avem o datorie. Nu este un lucru lăsat la întâmplare.
Mă gândesc de multe ori la Sfânta Fecioară Maria. Ea, nu era perfectă, nu cred că știa multe despre parenting și creșterea copiilor. Însă când a realizat ce mare responsabilitate are…. Și aceea de a-l crește și educa frumos pe Fiul lui Dumnezeu. Când a realizat cum ar trebui să se comporte în prezența Lui. Cred că acest lucru a motivat-o maxim să se străduiască să dea tot ce are mai bun.
Dragi părinți, vă îndemn să nu luați ca pe un lucru de apucat educația copiilor voștri. Dumnezeu vi i-a dat în grijă pentru o vreme. Datoria voastră este să-i creșteți cât mai frumos. Iubiți-i! Încurajați-i! Motivați-i! Ridicați-i atunci când cad! Ascultați-i atunci când au nevoie! Faceți lucrurile acestea cu cea mai mare responsabilitate. Răsplata va fi pe măsură!
Multă putere vă doresc!
Cristina Turbuțan
