Prieteni, să ne înţelegem. Solitudinea nu este legată, în niciun fel, de calitatea de celibatar. Nu vorbim despre o perioadă prenupţială a vieţii. Chiar dacă şi cei necăsătoriţi pot avea parte de ea.
Atunci, ce este solitudinea? Vă explic acum. Solitudinea reprezintă un timp special, de tip kairos, în care o persoană se retrage din perimetrul cascadei zgomotoase a existenţei urbane şi reflectă asupra vieţii sale. Este o plimbare cu Dumnezeu în templul creaţiei – natura. O, Doamne, cât de necesară este! Iar când devine un obicei, beneficiile ei sunt fantastice. Iată cinci dintre ele.
1. Solitudinea înseamnă autoevaluare. Să nu îţi fie frică de ce ai putea să găseşti în depozitul emoţional sau mental al fiinţei tale. Ai nevoie să stai cu tine. Să te dedici introspecţiei. Personajul Ghiţă, din Moara cu noroc a lui Slavici, a reuşit să îşi sondeze propriile abisuri departe de soţie, copiii, soacră, prieteni sau duşmani. S-a văzut aşa cum este: „un ticălos”. Nu aceasta e concluzia corectă de fiecare dată, dar trebuie să ne confruntăm cu noi înşine. Aici e începutul schimbării. Soţul tău, copiii tăi merită ce e mai bun.
2. Solitudinea înseamnă visare. Ştiu! Ai planuri. Unele mai măreţe decât altele. Dar, deasupra tuturor, tronează Visul. E visul tău. Cel pe care îl derulezi prin faţa ochilor deschişi. Poate l-ai arhivat din cauza obstacolelor. Ai fost tentat să renunţi definitiv la el. Solitudinea înseamnă gaz pe foc. Pardon… pe scânteia care încă se mai agaţă de viaţă. Dar efectul este acelaşi. Reaprinderea. Combustia. Explozia. Precum artificiile de ziua naţională.
3. Solitudinea înseamnă echilibrare. Scandalul a devenit o constantă a vieţii. Nu doar politice sau publice. Ci şi private. Asaltul asupra emoţiilor este fără precedent. Presiunile vieţii apasă cu forţe imese asupra fragilităţii minţii. Ai nevoie să ieşi puţin din rutină. Din cucta în fierbere a cetăţii. Se te retragi din malaxor. Şi să respiri aer curat. Să asculţi tril de vietăţi zburătoare sau rostogoliri de ape limpezi. Să-ţi saturi privirea de verdele naturii. Să (re)intri în ritmul primordial. Cel lăsat de Dumnezeu în Eden.
4. Solitudinea înseamnă rugăciune. Am vrut să spun respiraţie. Dar rugăciunea este o respiraţie… a sufletului. Dumnezeu are calitatea de a fi arhiprezent. E peste tot. Încearcă să te conectezi la Sursă. Să intri în relaţie cu El. Să îi vorbeşti. El te ascultă. Spune-i ce nu le poţi spune celor din casă. Iniţiaţii ajung să asculte ei înşisi ceea ce le comunică El. Pentru că rugăciunea supremă înseamnă tăcere. Şi primirea harului în întreaga fiinţă. E fantastic. E experienţa ultimă.
5. Solitudinea înseamnă putere. De fiecare dată când revin dintr-o astfel de activitate spirituală, mă simt revitalizat. Pot lua în piept ziua de mâine. Îmi îndeplinesc mai bine responsabilităţile familiale, profesionale şi sociale. Sunt mai fericit şi fericesc mai mult pe cei dragi. De ce? Pentru că bateriile mele au fost umplute. Sunt încărcate 100%. Am primit lumină. Aşa că o pot dărui. Oamenii au nevoie disperată de ea.
M-am întrebat deseori de ce trebuia ca Iisus, fiul lui Dumnezeu, să se retragă în solitudine, cu Tatăl, pe munte. Evangheliile precizează în repetate rânduri aceasta. El avea totul. El era Totul. Încă nu am descoperit un răspuns satisfăcător. Dar am ajuns la o concluzie. Dacă El practica frecvent solitudinea, eu, care sunt infinit mai vulnerabil, am nevoie de ea cu atât mai mult. Tu?
Gabriel Braic, 14.07.2018
Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.