Tradiţional vorbind, conflictul este rău. Un fel de demon neadormit al egoismului, o demonstraţie de forţă a validităţii unui punct obtuz de vedere, un generator de gastrită şi insomnii. Ce mai? Calea sigură spre divorţ, război, moarte. Administrat incorect aşa e. Familiile se distanţează din cauza unui conflict încăpătânat, care nu se dă plecat din casă. Soţii se separă, iar copiii suferă din plin. Astfel de case „certăreţe” sunt orice, numai colţuri translucide de rai nu.
Totuşi, experţii spun că cearta nu este întodeauna rea. Are şi ea „beneficiile” ei. Care oare?
Unu: identifică problema. Pune punctul pe „i”.
Indiferent de natura ei, atunci când nu este numită corect problema nu poate fi rezolvată bine. Un diagnostic valid este primul pas spre însănătoşire. Nu? Exact la fel stau lucrurile în familie. Contradicţiile au tendinţa să fie tematice (şi, din păcate, în unele cazuri şi cronice) adică gravitează în jurul unui subiect. Să exemplific cu câteva megateme: egoismul, lipsa de timp, banii greşit administraţi, educarea copiilor, relaţia cu socrii etc. Cheia este, desigur, comunicarea, care constă dintr-o regulă extrem de simplă: preluarea şi cedarea cuvântului la momentul oportun.
Doi: orchestrează întâlnirea contrariilor.
De obicei, soţii aflaţi într-un conflict, exagerând într-una din direcţii, dezechilibrează balanţa logicii. Fiecare o ţine pe a lui; ştie una şi bună. Dar, apelând la calm, ascultând activ sau chiar empatic se poate înţelege şi punctul de vedere al celuilalt. Te pui în papucii lui sau ai ei şi începi să vezi lucrurile în ansamblu. Holistic, nu doar arbitrar. În final cineva trebuie să cedeze în faţa argumentelor. Şi cine ştie? Poate eşti cel înţelept care renunţă la poziţia lui pentru că ţi-ai dat seama că adevărul e de cealaltă parte a baricadei. Sigur, lucrul acesta nu este deloc uşor, dar e posibil dacă există voinţă, intenţionalitate. Se pot întâmpla lucruri extraordinare când cineva decide, în mod altruist, că e mai folositor să îl înţeleagă pe celălalt decât să se facă înţeles.
Trei: conduce la soluţii eficiente. Sau altfel spus – naşte progresul.
Precum toate ale lumii şi relaţiile evoluează sau involuează. Eu nu cred că există cale de mijloc. Mai nimic nu stagnează. E ca mersul pe bicicletă: ori înaintezi, ori cazi. Dacă şi relaţiile se supun aceleiaşi legi, conflictul are în el sămânţa schimbării. În bine. Pentru că face apel la dorinţa umană de a rezolva problemele. Nu ştiu dacă aţi observat, dar trăim într-un univers problematic. Viaţa e complicată. Inclusiv viaţa de familie. Treptat, partenerii înţelepţi îşi vor schimba atenţia dinspre vinovaţi înspre soluţii. Ceea ce e important e ca acestea să rezolve conflictul împlinind aşteptările fiecărei părţi.
Conflictul, repet: administrat corect, are capacitatea să scoată ce e mai bun din om… sau ce e mai rău. Conflictul este benefic atunci când oferă celor împlicaţi în vâltoarea lui oportunităţi de creştere şi schimbare pozitivă, atunci când aceştia se focusează pe aflarea unei căi de rezolvare şi nu pe identificarea (şi, eventual, spânzurarea) vinovatului şi atunci când perspectiva lui nu se concentrează asupra trecutului, ci a viitorului.
Prieteni, întrebarea este dacă vom strivi sau vom struni. Dacă ne vom lăsa familia strivită de şinele de oţel ale tancului numit conflict sau îl vom struni, cu eleganţa unui îmblânzitor de fiare, pentru a atinge binele comun. Pentru ca toţi să spună win-win.
