„Ce bine arăţi azi! Îmi place cum îţi stă cu bluza cea roşie! Ai făcut o mâncare superbă, eşti un masterchef desăvârşit! Mă simt în siguranţă atunci când tu eşti la volanul maşinii, conduci atât de bine! Felicitări pentru că ai terminat curăţenia în casă! Te pricepi foarte bine cu cei mici, pur şi simplu te adoră! Sunt mândru de tine, iubito! Mă faci fericită, iubitule! Te-ai gândit la cadoul perfect, parcă mi-ai citit gândurile! Ai ales restaurantul cel mai potrivit pentru aniversarea noastră! Bravo, ai fost mai bun decât toţi ceilalţi din echipa ta! Excelent, le-ai întrecut pe toate colegele tale cu prezentarea făcută! Zâmbetul tău mă farmecă de fiecare dată! Ochii tăi sunt absolut superbi!” ş.a.
Ce avalanşă de sentimente declanşează aceste complimente?
Nu-i aşa că ne fac să ne simţim bine! Extraordinar de bine! Şi când te gândeşti că sunt doar nişte cuvinte. Alese cu grijă, însă, ele au în sine puterea de a transforma starea de spirit a unei persoane. Mai ales atunci când sunt exprimate în mod sincer, din inimă. Nu gratuit. Pe interes. De ce ne este atât de greu să le întrebuinţăm? Oare pentru că necesită un minim de efort? Pentru ce se cere intenţionalitate creatoare? Da, comoditatea ar fi un posibil răspuns.
Prieteni, eu cred în puterea cuvintelor. Cred că au forţa lor de a construi sau a distruge. Nu degeaba ideile sunt cele mai temute arme. Sănătatea relaţională are de-a face şi cu folosirea, în doze serioase, a cuvintelor de încurajare. Eclesiastul afirma că „un cuvânt spus la vremea potrivită este ca nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint” (cf. Prov. 25:11). Pot să mă lipsesc de tezaurul României, pierdut prin glacialele labirinturi acoperite de hrisoave ale Rusiei, dacă persoana de lângă mine mă încălzeşte valorificând puterea calorică a complimentelor. Şi atunci vine întrebarea: Care sunt efectele acestora?
Complimentele umplu rezervorul emoţional.
Ştii, fiecare dintre noi îl avem ascuns în fiinţa noastră? Un fel de depozit de bună (sau rea) stare care este fie plin, fie gol. Cel care îl poate umple este partenerul nostru, iar complimentele sunt marfă preţioasă. Atunci când rezervorul e plin, starea de bine a persoanei în cauză este la cote maxime. Atenţie! Dacă nu ne ocupăm noi, se va găsi un hamal să se ocupe de treaba aceasta… Şi distanţarea, iar apoi separarea nu sunt decât consecinţe ale neatenţiei, lenei sau ignoranţei noastre. Merită?
Complimentele produc tipare comportamentale. Spune-i cuiva destul de des şi destul de vocal că este special şi va ajunge să demonstreze asta. Lui însuşi şi ţie. Oamenii tind să se comporte conform etichetelor sociale pe care le-au primit. Partenerul de viaţă este persoana care accesul cel mai intim la forul decizional al celuilalt. Aşadar, o vorbă bună (şi adevărată) va sugera minţii şi inimii celui care o aude să o traducă în termeni habituali. Este bineştiut faptul că laudele încurajează repetarea unui comportament dezirabil. Aşadar, nu fi zgârcit cu ele. Ştiu că sună mercantil, dar nu e. Fă-o pentru celălalt. Nu pentru tine.
Complimentele pavează drumul spre comunicare. Atunci când spunem lucruri frumoase despre şi înspre partenerul nostru, deschidem nebănuite camere secrete ale comunicării. De bunăoară răspunsul pe care îl solicită întrebarea: „De ce (spui asta)?” Discuţii pline de sens se pot naşte în urma unui compliment neaşteptat. Şi, de asemenea, manifestări autentice de iubire. Ce frumos!? Nu?
Am auzit povestea unor pensionari blazaţi, coexistând într-un status-quo marcat de conservatorism relaţional – modele tipice de români care şi-au petrecut cea mai mare parte a vieţii în comunism. Un prieten, cu 30 de ani mai tânăr, a trimis, de pe telefonul soţului din istoria noastră, un sms inopinat soţiei acestuia: „Te iubesc! Draga mea, eşti cea mai importantă fiinţă din univers pentru mine.” La care răspunsul: „Vai dragă, ce s-a întâmplat. De mult timp nu mi-ai mai spus aşa ceva.” Vă las pe dvs. să vă imaginaţi continuarea…
Complimentele? Mere de aur într-un coşuleţ de argint… Bon apetit!
Gabriel Braic,
