Nu demult am avut ocazia să întâlnesc o mamă care întâmpina dificultăți în ce privește rivalitatea dintre fiice. Fiica mai mare de cele mai multe ori își punea ca o mască a omului dur care căuta să intimideze, în loc să fie un ajutor și sprijin pentru sora ei mai mica. Am încercat astfel să aflu mai multe detalii despre fiecare dintre cele două fete. Când mama și-a descris fata mai mare – cât era de isteață, curioasă și distractivă – și-a dat seama că așteptările ei pentru această fată de trei ani, erau mult prea mari. A hotărât că nu era corect ca să aștepte de la fetița ei să se comporte ca un ghid și protector pentru surioara ei mai mică.
Modul mamei de a gândi s-a schimbat.
Și în câteva luni rivalitatea dintre fete s-a diminuat și problema disciplinării s-a dizolvat.
Câteodată ceea ce credem că este o problemă de disciplinare este de fapt o problema a modului de a gândi. În loc de a căuta noi moduri de a pedepsi sau de a suporta consecințe, ar trebui să ne gândim dacă nu cumva modul nostru de a gândi a contribuit la crearea problemei. Aici sunt câteva întrebări pe care să ți le pui data viitoare când te gândești să-ți disciplinezi copilul.
-
Sunt așteptările mele în linie cu abilitățile și nivelul de maturitate al copilului?
Ca și la mama din introducere, probabil așteptările noastre nu sunt adecvate vârstei și abilităților copilului. Vrem copiii noștri să ne ajute la treburile casnice, dar nu ne așteptăm ca un copil de 4 ani să dea cu aspiratorul sau să pregătească cina. De fiecare dată când nu vă ascultă copilul gândiți-vă dacă nu cumva aveți așteptări prea mari. Majoritatea copiilor vor, sincer, să-și mulțumească părinții. Dacă adeseori nu își ating ținta este, poate, pentru că standardele voastre sunt prea mari. Pregătiți-vă copiii pentru succes cu activități care să-i provoace dar care să nu fie peste abilitățile lor.
De fiecare dată când nu vă ascultă copilul , gândiți-vă dacă nu aveți cumva așteptări prea mari. Majoritatea copiilor vor, sincer, să-și mulțumească părinții.
2. Încerc să controlez o situație incontrolabilă?
Tuturor ne place să ne simțim puternici. Vrem să credem că putem controla prieteniile, religia, succesul academic sau formarea valorilor copiilor noștri. Dar una dintre cele mai provocatoare (și profitabilă) lecție pentru părinți este de a-și lăsa copilul să crească independent. Să facă greșeli și să devină puternic prin experiență. Pot să-i spun fiului meu că cea mai bună metodă de a curăța cuptorul cu microunde este asta. Vă garantez că data viitoare când curg cerealele peste castron, va încerca să găseaca propria metodă de a curăța cuptorul . Trebuie să tac din gură și să-l las s-o facă în felul lui. Nu are nevoie să fie disciplinat. Are nevoie de spațiu să rezolve problema singur.
3. Am ceva de câștigat dacă nu sunt de acord?
Nu ne place să admitem, dar câteodată părinții creează drama. Vrem copii noștri să aibă prieteni. Asta până când încep să prefere prietenii în locul nostru. Suntem mândri de ei când au inițiativă. Cu excepția când simțim autoritatea noastră în pericol. Ne simțim răniți, eul nostru devine plin de vânătai, și refuzăm să acceptăm că poate copiii noștri au găsit metode mai bune și mai noi de a face lucrurile. Dacă ești în continuu în dezacord cu copilul tău, ar putea însemna că așteptarile tale sunt prea mici? Sunt gata să-și întindă aripile și să-și ia zborul, dar nu pot decola pentru că îi ții legați cu o lesă de picior? Privind cum copii noștri se îndepartează de noi este dureros și îngrijorător, dar este sănătos, corect și esențial pentru succesul lor.
4. Cum pot să-mi expun dorințele mele în situația asta?
Câteodată vrem să ne disciplinăm copiii pentru că, comportamentul lor ne creează discomfort. Când copiii mei aveau șase ani ne-am mutat într-o casă nouă. În timpul procesului de cumpărare al casei eram îngrijorat și suspicios. Aveam mai puțină răbdare și eram mai slab în preajma copiilor. Nu era vina lor. Ei se comportau ca orice copil normal de șase ani.
Dar mi-am dat seama că această mutare mi-a amintit de o perioadă tumultoasă din copilaria mea.
Când aveam șase ani, frica de ce mi s-a întâmplat mie se reflectă în modul meu de a fi părinte al copiilor la aceeași vârstă. De câte ori te simți extrem de supărat, iritabil și îngrijorat ca și părinte , gândește-te cum poți avea mai bine grijă de tine. Părinții sunt oameni și ei. Trebuie să își manifeste și ei sentimentele negative. Ideal ar fi să facem asta într-un mod demn de urmat de copiii noștri.
